Ghid practic de distracție pentru copii și părinți în București

Aventurile Pisifiarei: O altfel de poveste, în versuri și cu povețe. Un interviu cu Ada Demirgian

0
Aventurile Pisifiarei: O altfel de poveste, în versuri și cu povețe. Un interviu cu Ada Demirgian
Dacă nu ai intrat niciodată pe blogul În joacă, poate ai citit “Poveștile Domnișoarei Firicel”, ori ai auzit vreo istorioară la Ora de Poveste. Sau poate îi recunoști vocea de la radio. Cine este Ada Demirgian? Unul dintre primii bloggeri din România, autoarea mai multor cărți pentru copii și, mai nou, cea care a creat Pisifiara, cea mai năzdrăvană mâță de pe YouTube.

Dacă nu ai văzut încă “Aventurile Pisifiarei”pe YouTube e momentul să o faci. Și nu singur, ci alături de juniorii tăi! În doar câteva minute, veți intra în universul Pisifiarei, o mâță tare năzdrăvană, ale cărei peripeții sunt ilustrate interactiv și transpuse în versuri. Cine este autoarea acestui personaj? Ada Demirgian, unul dintre primii bloggeri de parenting din România, care a intrat pe această nișă undeva prin 2005, cu "Primele o mie și una de nopți”. În prezent, blogul ei se numește “În joacă”, iar acolo găsiți o mulțime de postări despre viața ei. Ada trăiește acum în Canada, este căsătorită cu Zeul Sârmelor, are două fetițe minunate, o mâță răsfățată și o tolbă plină de povești pe care le înregistrează la “Ora de poveste” ori le publică în volume pentru copii. Iar, mai nou, poveștile ei au ajuns și pe YouTube, sub forma unui serial animat despre o pisică. Pisica familiei, bineînțeles! 

Mai jos, găsești episodul numărul 4 din “Aventurile Pisifiarei”:



Vrei să afli mai multe despre Pisifiara? Iată ce mi-a dezvăluit Ada, într-un interviu obținut cât ai zice... “Miau!”. 


De la “Primele o mie și una de nopți” la „Aventurile Pisifiarei”. Cam câte zile și nopți sunt între cele două proiecte ale tale? 

Nu m-am gândit niciodată. Stai să număr. Sunt cam 12 ani x 365 de zile, fă tu socoteala. 

Cum a apărut Pisifiara? 

Pisifiara a apărut atunci când l-am adus acasă pe motanul nostru, KJJ. L-am luat pentru Irina, fata mea cea mare. Am sperat că o pisică o va ajuta să treacă mai ușor peste șocul mutării în altă țară și nu ne-am înșelat. KJJ era foarte mic și, exact ca în desenul animat, nu știa că nu are voie să zgârie și să muște. Lia avea patru ani pe vremea aia și nu își dorea neapărat o pisică. Îi era cam frică de el.  Până în ziua de azi ne întreabă când îl trimitem înapoi la mămica lui, că sigur îi e dor de ea. Aventurile Pisifiarei au început așa, privind-o pe Lia interacționând cu KJJ. Este povestea unei fetițe care nu e o mare iubitoare de pisici dar trebuie să trăiască în casă cu una. De fiecare dată când o mușcă sau o zgârie (pentru că asta încă se întâmplă),  negociem dacă mai păstrăm pisoiul sau chiar îl trimitem înapoi la mămica. Până la urmă se înduioșează și acceptă să nu-l evacuăm. Cred că i-ar lipsi, dacă ar dispărea, deși nu e dispusă să recunoască asta. O suspectez pe Lia că e de fapt mai degrabă o iubitoare de căței, dar încă nu putem explora acest capitol. 

Cum de i-ai ales acest nume?

Nu am inventat eu termenul de “pisifiară” ci Zeul Sârmelor, soțul meu. El dă  numele tuturor animalelor și e patronul tuturor pisi-fiarelor și al  pisi-cuților (nici eu nu știu de unde le scoate, că e inginer.) Mie mi-a plăcut ideea de fiară camuflată în blăniță de pisică și cum sunt o maestră a extrapolărilor, am luat capătul lui de ață și am început să tricotez povești. 

Pisifiara și Zeul Sârmelor 

În cât timp e gata un episod? Până acum ai lansat 4…

Fiecare episod durează cam o lună, de când predau textul înregistrat până îl urcăm pe youtube. Dar a fost vară, copiii au fost plecați în vacanță, am așteptat să revină acasă și ne propunem cam un episod nou pe lună până la finalul anului. Cel de Crăciun va fi cu totul special. Iubitorii de pisici cred că pot anticipa măcar în linii mari ce se va întâmpla în episodul de Crăciun. 

Cât de reale sunt aventurile mâței? Sunt toate inspirate din viața voastră alături de pisica familiei?

Nu știu să spun un procent, cu siguranță toate poveștile pleacă de la ceva ce s-a întâmplat la un moment dat. KJJ e un pisoi cam turbat și intră mereu în bucluc. Noi, la rândul nostru, suntem destul de creativi și-n viața de toate zilele, așa că… nu pot să spun că ne plictisim vreodată cu adevărat. În plus, eu lucrez foarte mult cu o întrebare importantă : “Ce-ar fi dacă… ?”  Îmi place să îl pun în situații ușor inversate (copii alergici la pisici cunoaștem, dar ce-ar fi dacă pisicile ar deveni alergice la copii? Ce-ar fi dacă pisicile ar trebui să meargă la școală? Ce-ar fi dacă pisicile ar trebui să se joace cu alte pisici care sunt diferite – poate că în loc să aibă dungi, au buline. Da, știu, cine a mai văzut pisici cu buline, dar hei, e povestea mea și sunt personajele mele și fac cu ele ce vreau. 

Cum ai ajuns să colaborezi cu Andreea Ţogoe şi Cristiana Stroe? Am înțeles că ele se ocupă de ilustrație...

Atunci când am lansat “La ce visează oamenii de zăpadă” am vrut să fac o hologramă tridimensională, ca activitate oferită cu cartea. Ilustratoarea cărții mi-a prezentat-o pe Cristiana Stroe, cu care am lucrat foarte bine de la început. Deși nu mai făcuse holograme 3d, a înțeles foarte repede ce vreau de la ea și a făcut o treabă foarte bună. Atunci când i-am propus să animeze Aventurile Pisifiarei, am căutat un desenator capabil să creeze personajele cât mai aproape de realitate. Au fost mai multe încercări, am avut câteva focus grupuri pentru ambele personaje și cele desenate de Andreea Țogoe au prins cel mai bine la publicul țintă. 

Cum ai reacționat când ai văzut-o prima dată pe Pisifiara? Dar fiica ta cea mică, Lia? Îi place cum “arată” în desen?

Prima dată, Pisifiara era un pic mai caricaturală decât ce se vede acum pe ecrane. Și Lia era un pic altfel decât o visasem eu. Dar am stat de vorbă cu Andreea și i-am explicat că aș vrea ca personajele astea să fie, dacă se poate, aproape în oglindă. Am vrut neapărat ca Lia să se recunoască și până la urmă am reușit. Chiar și decorurile sunt într-o oarecare măsură inspirate din ce o înconjoară în viața reală. Lia chiar poartă două codițe și e foarte cochetă, rochița personajului există în dulapul ei și e una dintre ținutele ei preferate. 

 E încântată să se vadă pe afișele cu care merg la evenimente și îi plac foarte tare desenele, deși nu se identifică mereu cu personajul. Nu mă întreabă când anume s-a întâmplat asta sau de ce am inventat o situație. Cumva simte că asemănarea cu ea însăși și cu KJJ e doar un pretext și reacția ei e cea despre care aud foarte des: când se termină un episod mă întreabă dacă poate să-l mai vadă o dată. Și apoi le cere și pe cele mai vechi. Faptul că și Irina cere să le vadă de mai multe ori, deși ea încă nu apare în desene, îmi spune că facem bine ce facem. 

Lioara, stăpâna cea mică

Ai un plan bine stabilit cu această serie animată? Câte sezoane, episoade… ori te lași dusă de val și aștepți să vezi ce se întâmplă pe parcurs?

Am un plan pentru minim 12 episoade în care deja știm ce se întâmplă. Asta poate însemna un sezon sau două. Depinde însă și de cum vom putea susține financiar această aventură. Sperăm că în timp vom avea suficient de multe vizualizări și de abonați la canalul dedicat pe youtube ca proiectul nostru să se poată, de la un punct încolo, măcar autosusține. 

Crezi că dacă n-ai fi ajuns în Canada “Aventurile Pisifiarei” și toate celelalte cărți pentru copii pe care le-ai scris n-ar fi apărut?

Nu știu dacă are vreo legătură cu Canada, eu cărți am publicat mai întâi în România. Canada m-a obligat însă să mă organizez un pic mai bine, să îmi fac planuri, să investesc în echipamente la care probabil aș fi avut mai greu acces în România. Acum am propriul meu studio de înregistrări și asta îmi dă o independență fantastică. Ar fi existat Pisifiara fără KJJ? Nu știu. Ar fi fost poate altă pisică și altă poveste. Aș fi scos o carte pe an în România? Tind să cred că nu, dar poate dacă eram în continuare în România și aș fi putut fi prezentă la evenimente, aș fi avut altă expunere și cărțile mele s-ar fi vândut în mai multe exemplare… Acum logistica administrată de la distanță ne omoară, dar nu ne lăsăm. Nu mai stau să mă întreb cum ar fi fost dacă…, sunt recunoscătoare că sunt unde sunt și că se întâmplă ceea ce acum se întâmplă. 



Ce îți place cel mai mult acolo?

Copiii mei sunt fericiți și merg la școală cu plăcere. Pe mine Canada mă obligă să scot tot ce e mai bun din mine și să pun la treabă toate atributele mele. Nu e ușor. Dar am învățat să cred că dacă e să iasă, o să iasă, dacă n-a ieșit, poate că lipsește un „încă” după „n-a ieșit”. 

Și ce te-ar face să te întorci în țară definitiv?

În acest moment nu am nici un plan să mă întorc definitiv în România, dar în Canada fiind am învățat că e bine să nu spui „niciodată”. Îmi doresc foarte tare să pot să vin măcar o dată pe an (în visurile mele îndrăznesc să-mi propun de două ori: la Bookfest și la Gaudeamus), dar drumul e foarte lung și destul de costisitor... De vara viitoare însă se introduc curse directe spre București și asta s-ar putea să schimbe lucrurile. 

Apropo de Canada… care sunt cele mai tari “distracții” / activități pe care copiii le pot face împreună cu părinții?

Distracții sunt multe, bani și timp să ai. Unul din lucrurile pe care mi-am propus demult să le fac și nu am reușit încă e să mergem la indoor skydiving, de dragul Irinei, care își dorea de mică să poată să zboare. Dar Lia e încă prea mică pentru așa ceva, așa că mai amânăm un pic. Altfel, sunt multe de făcut pe aici, de la cules mere la fermă sau umblat prin labirinturi de porumb, până la pescuit și prăjit bezele la foc de tabără pe malul lacului. Canada e o țară foarte bună pentru copii și programele gândite pentru ei sunt extraordinare. Desigur, toate costă, dar partea bună e că indiferent de statutul social, dacă vrei să găsești ceva de făcut cu copiii, găsești. Centrele comunitare sunt fantastice și accesibile. Parcurile naționale și rezervațiile naturale sunt la tot pasul. Cu timpul stăm mai prost, dar încercăm să le creăm fetelor noastre amintiri pentru o viață, atât cât putem. 

Care sunt cele mai serioase lucruri pe care le-ai făcut… în joacă?

Mi-am crescut și încă îmi cresc copiii în joacă. Deși, lucrurile serioase sunt serioase și joaca e joacă. Desigur, o linguriță de miere face orice medicament să pară mai puțin amar și să alunece mai ușor pe gât, așa că prefer să mă joc tot timpul, dacă am cu cine. 



"Joaca e foarte importantă câtă vreme toată lumea înțelege regulile jocului"


Cât de importantă este joaca în relația dintre un părinte și copilul său?

Joaca e foarte importantă câtă vreme toată lumea înțelege regulile jocului. Eu nu țin neapărat să fiu partenerul de joacă al fetelor, aș vrea să nu uite că eu sunt mama, adultul, părintele care răspunde, până la urmă, de consecințele oricărui joc. Dar mă joc cu ele des, petrec foarte mult timp cu ele (poate prea mult!), citim împreună,  avem boardgames, mergem la școală sărind într-un picior sau pe biciclete. Nu tot timpul. Nu la orice oră din zi și din noapte. Nu în orice circumstanțe. 

Fetele tale, în special cea mare, care a intrat în adolescență, cum percep treaba asta cu “joaca”?

Câteodată trebuie să îi explic Irinei că nu-s singura ei opțiune ca partener de joacă. Are 12 ani, merge pe 27, dar, deși pare mare, e încă mititică și are nevoie să se joace cu mama sau tata și îi facem pe plac, atât cât ne permite timpul. Acum ne jucăm altfel. Mergem la concerte rock, vorbim despre viață, despre dragoste, despre relații între oameni, despre istorie și importanța ei. Nu suntem perfecți, dar facem tot ce putem pentru ele. 

Irina, adolescenta familiei


Și cum reușești să ții piept tehnologiei? Presupun că petrec destul de mult timp pe tablete, smartphone-uri…

În casa noastră există tablete, există și telefoane, există și limite și reguli care se aplică pentru toată lumea la fel. Irina a primit primul ei telefon luna trecută, pentru că a schimbat școala și are de mers 3 km pe bicicletă dus, întors. Aveam nevoie să știm că e bine. Am explicat că telefonul e un obiect utilitar, nu e de joacă. Telefonul nu e pe birou când face teme, la ora opt este lăsat la încărcat lângă ale noastre, în camera de zi. Nimeni nu doarme cu telefonul la cap. Pe telefoanele noastre nu există jocuri, iar tabletele sunt folosite doar când plecăm la drum lung, dacă ne amintim să le încărcăm înainte. De multe ori uităm. Lia este în clasa 1, temele ei sunt pe computer și le face cu unul din noi, părinții sau cu sora ei. Irina are propriul ei computer, un Raspberry Pi, pe care l-a montat cu taică-său și la care are acces zilnic, timp de două ore. Uneori are nevoie de computer pentru teme, alteori își pune muzică sau caută rețete, pentru că gătește cu plăcere. Eu am grijă să ofer alternative în orele în care computerul ei funcționează, alternative care să o facă să renunțe singură. Dar sunt și seri în care dacă are de terminat un proiect, stă până e gata. În principiu, folosim tehnologia ca să ne ușurăm viața, nu ca pe o jucărie. 

Care era jocul preferat în copilărie? Îți mai amintești ce te distra cel mai tare?

N-am avut un joc anume, dar cu siguranță am avut prieteni cu care m-am jucat mult mai mult decât se joacă azi copiii mei. Sigur, noi suntem un caz aparte, abia am emigrat (au trecut trei ani dar parca a fost ieri) și copiii din ziua de azi au alt fel de a relaționa cu cei de vârsta lor. Din păcate nu le pot trimite să se joace în fața blocului, nici măcar în țara asta minunată. Copilăria mea n-a fost deloc intermediată de părinți, aveam vecini și curți în care să ne jucăm, eram în fiecare zi pe alt teritoriu, sub ochii altei mame, dar ne gestionam singuri relațiile, regulile jocurilor și prieteniile. Ca să revin la jocuri, n-am știut niciodată să joc „frunza”, dar am fost campioană la „șotron” și la „elastic”, în competiția cu alți copii de pe strada mea. 

Dacă ai da timpul înapoi… ce moment din copilăria ta ți-ar plăcea să-l retrăiești?

Un Crăciun cu mama și cu tata, în casa noastră, care nu mai există. 

Și dacă am merge “Înapoi în viitor”, ca să citez titlul celebrului film, cum crezi că va arăta Pisifiara? 

Cred că Pisifiara va rămâne veșnic un băiețel de 9-10 ani, camuflat în blană de pisică. 

Crezi că vei face un serial și cu un… cățel? 

Depinde de Zeul Sârmelor. El trebuie să aprobe inspirația. Lucrăm la asta. Avem însă în plan un serial cu un șoricel-prinț-mimoz (ehe, poveste lungă) și, dacă totul merge bine, unul cu o mașinuță vorbitoare. Dar deocamdată tragem pisifiara de coadă o vreme, că miaună simpatic. 

Cătălina Matei

Foto: Facebook



Spune-ţi opinia

Notă: Codul HTML este citit ca şi text!
Inapoi sus